3 zile în Hamburg – sau cum să te distrezi până te dor picioarele

It’s beginning to look a lot like Christmas
Everywhere you go
Take a look at the five and ten, it’s glistening once again
With candy canes and silver lanes that glow.

Nu, versurile de mai sus nu au nici o legătură cu scurta (a fost oare scurtă?) noastră călătorie în Hamburg. Sunt doar versurile pe care le fredonez acum în gând (pentru că Diana, în spatele meu, mă roagă să nu pun încă melodii de Crăciun pentru că ”E prea repede!!!”) în timp ce scriu aceste rânduri. Cel mai probabil termin albumul lui Bublé și termin și melodiile lui Sinatra până la finalul acestei postări așa că hai să încep.

Cine se trezește devreme la Hamburg ajunge

E luni dimineața și ne uităm pe net să verificăm numărul cazurilor de coronavirus și DACĂ putem să pornim spre Hamburg sau nu. A devenit crezul nostru în ultimele 2-3 zile și sperăm ca numerele să fie de partea noastră și să nu fim nevoiți să ne anulăm scurta excursie sau să o reducem (pentru că am căzut de acord dinainte că dacă numărul cazurilor devine alarmant, ne întoarcem înainte să depășească pragul acela care ar face orașul o zonă de risc). Fericire! Ieri a fost duminică și a scăzut incidența cazurilor, așa că veștile sunt bune.

Strângem ultimele lucruri, închidem trollerul, îmi pun aparatul și obiectivele (toate 4, evident, că nu se știe când am nevoie de fiecare din el și mai bine să le am decât să nu le am) în rucsac, scoatem cablurile din priză (nu și frigiderul, evident!) și coborâm la mașină. Umplem portbagajul, aglomerăm puțin și bancheta din spate și intru pe Waze să caut cabinetul dr. Günther. Credeați că scriu Hamburg, nu? Nu, nu. Prima dată facem o scurtă vizită să ne înscriem la medicul de familie și să ne programăm pentru vaccin antigripal, dar odată ajunși acolo ni se spune că putem să facem chiar atunci vaccinul. Și nici nu trebuie să îl plătim. Nu știu de ce, dar în ultimii (să fie aproape 20) ani, înainte să ajungem în Germania, am trăit mereu cu impresia că trebuie să plătești pentru vaccinul antigripal (vă rog să mă corectați dacă greșesc) și de asta ultimul vaccin antigripal m-a atins undeva prin clasa a 4-a. Chiar și cât am fost angajat (ultimii 8 ani) nu mi-am făcut vaccinul. Dar să trecem peste logica sistemului medical din România. Aici vorbim despre lucruri happy!

Așadar, în jurul orei 9:45, proaspăt vaccinați, am urcat iar în mașină, am pus adresa hotelului pe aplicație și am pornit la drum. Estimarea inițială era că vom ajunge în Hamburg în jurul orei 14:30, dar pentru că am prins stau (stau – pronunțat ștau – trafic) și am mers și lejer am ajuns aproximativ la ora 16:00.

P.S. După vreo 300-350 de kilometri parcurși înspre Hamburg mi-am amintit că am lăsat încărcătorul de la aparat acasă, iar eu deja făcusem poze cu aparatul și nu știam cât o să țină bateria. Fun times, ce să mai…

O mare de cărămidă

Fac o scurtă chestie aici: hotelul la care am stat noi – numit Boutique 053 Hamburg Main Station – se află în apropierea (aici vreau să zic că este fix peste drum) gării. Acesta și multe alte locații la care ne-am uitat când am căutat cazare aveau parcare cu plată, dar ni s-a spus că dacă nu vor fi locuri de parcare la hotel, putem să parcăm la gară. Aici este vorba despre o parcare pe câteva nivele aflată la câteva sute de metri de hotel unde am lăsat mașina și am putut plăti pentru cele 2 zile cât am stat (dacă ajungeți acolo și parcați, ideal ar fi să mergeți la punctul info de la intrare unde plătiți 10 euro/zi). Terminat chestie! P.S. la chestie – mi-am amintit acum – hotelul este la câteva minute de mers pe jos până în centrul orașului, deci este o alegere super!

Am luat-o pe jos către hotel cu bagajele după noi, am făcut check in (nu vă mai zic acum că noi am văzut numele hotelului unde am stat noi și am intrat la un restaurant care era fix în același loc să îl rugăm pe barman să ne facă check in și ne-a spus că recepția hotelului este de fapt câteva uși mai la dreapta, de fapt), ne-am dezmorțit puțin picioarele (eu aveam nevoie după cele aproape 6 ore petrecute la pedale) și ne-am pregătit să ieșim în ”sălbăticie”.

Noi suntem genul de turiști care admiră cu zâmbetul pe buze clădirile frumoase pe care le vedem sau chicotim fericiți când vedem un câine (mai ales dacă e french bulldog sau american bulldog – Diana asta…), iar când ne-am apropiat de centrul orașului unde majoritatea clădirilor aveau exteriorul din cărămidă (și aici mă refer în special la Speicherstadt – adică districtul depozitelor în traducere liberă – care este și site UNESCO World Heritage Site din 2015) am stat și ne-am minunat. La prima vedere este complet impresionant, iar după câteva minute îți dai seama că parcă e prea rece totul, după care te uiți iar la clădiri și îți dai seama că parcă nici nu prea contează că e rece, pentru că arată mult prea impresionant.

Noi am plecat de acasă cu un itinerariu pregătit și ne-am gândit că o să îl respectăm sau o să îl adaptăm în funcție de timp și de cum reușim să ajungem în fiecare loc, atât pentru poze cât și pentru a vedea pur și simplu și a ne bucura de locațiile respective cât și de experiență în sine. Unul din aceste puncte care se afla pe lista noastră a fost Elbphilharmonie, impresionanta, extravaganta, extrem de costisitoarea și uimitoarea clădire a filarmonicii din Hamburg. Știu că am citit acum câțiva ani despre această grandioasă piesă arhitecturală că ajunsese să coste mult mai mult decât se estimase inițial, iar finalizarea ei a durat la fel cu câțiva ani mai mult decât în proiecția inițială (prima dată înaintată pentru inaugurare a fost 2010, însă deschiderea oficială a avut loc abia în ianuarie, 2017). La fel ca multe alte locuri și lucruri din Hamburg, în arhitectura acestei clădiri se pot resimți elemente maritime – valurile care reprezintă acoperișul clădirii sunt unul doar unul din elemente. Dacă de data aceasta nu am intrat înăuntrul clădirii, ne-am promis că la următoarea vizită sigur vedem și interiorul. Iar poze nu am făcut, pentru că i-am zis eu Dianei că ”Vreau să prind eu poze la apus de pe celălalt mal. Las că vezi tu mâine!”

Pentru că aveam rezervare la un restaurant la ora 19 și era deja 18:15, am zis să pornim spre restaurant pentru că 1. aveam de mers ceva până la el și 2. mie îmi cam era foame, dar mai ales poftă.

Pentru că timpul ne permitea și Diana a observat o biserică drăguță, am intrat să vedem cum arată și în interior. Iar aici am regăsit din nou elemente maritime în forma colacilor de salvare care erau prinși pe unul dintre pereții interiori. Ce ni s-a mai părut uimitor și interesant la această biserică – Biserica Sf. Mihail – este că are 3 orgi – singurul punct din biserică în care nu era una, este altarul (poze mai jos).

Divine food comes from Asia

Am luat-o iar la pas prin oraș către restaurant. Trecând pe lângă atâtea clădiri din cărămidă mă gândeam (și ulterior a zis și Diana același lucru) cum ar fi să stai într-una din acele clădiri. Exercițiu de imaginație: chiar locuiești într-una din acele clădiri și îți inviți prietenii la tine. ”Da, stau în clădirea din cărămidă. E lângă clădirea din cărămidă și celelalte clădiri din cărămidă. Da, chiar lângă Elba.” Practic ai descris aproape toate clădirile din cartierul respectiv.

Cu câteva minute înainte de ora 19 am ajuns la restaurant – intitulat Hanoi Deli Rathaus – și nu știam la ce să ne așteptăm. Aveam câteva întrebări în cap de genul: vor fi mulți oameni? O să ne placă mâncarea? Este igienizat locul? Puteți și voi să vă gândiți cam ce v-ar îngrijora în perioada aceasta. Am intrat și după câteva minute de așteptare (aproximativ 10) una din mese s-a eliberat și am fost așezați la ea. Mesele din stânga și din dreapta aveau panouri pentru a reduce din riscurile asociate covid. Am primit meniurile și după ce le-am răsfoit (de câteva ori) ne-am hotărât pe preparatele pe care urma să le degustăm. Dar până când ajunge mâncarea ne-am comandat băuturi: Diana a ales un nectar de lichi, iar eu am ales bere Saigon. Nu știu dacă voi ați mâncat vreodată lichi, dar nectarul era atât de parfumat și avea o aromă atât de plăcută încât nici nu pot să descriu cât de gustos a fost când am gustat din el. Diana despre berea mea a zis doar că e prea tare (5% cred?).

Pentru că ne era foame și pentru că Diana a vrut să mâncăm și sushi, prima dată am comandat un platou mai micuț (că deh, sunt și platouri mari – MARI!!!) cu sushi: salmon crunch. Văzusem încă de când am intrat în restaurant ospătari cu platouri din care ieșeau aburi și am fost impresionat. Nu credeam că și atunci când va aduce platoul nostru cu sushi va ieși abur din el. Ne-a plăcut! Am fost încântați și am imortalizat momentul cât de repede am reușit. După ce am plecat Diana se amuza întrebându-se dacă nu livrează, oare, și la noi.

Odată golit platoul masa a fost debarasată și câteva minute mai târziu au venit platouri cu preparatele pe care le-am ales fiecare: Dancing Prawns pentru Diana și Flying Noodles pentru mine.  Am să descriu puțin fiecare preparat: Dancing Prawns, alegerea Dianei, au fost creveți trași la tigaie cu un sos de cocos și garnitură de orez, iar Flying Noodles, alegerea mea, au fost noodles (tăiței) cu creveți tempura, aduși pe un bamboo steamer basket (coș de bambus cu aburi? nici nu știu cum să traduc asta în română) și sos de cocos. Ce vreau eu să vă spun este că ambele alegeri au fost extraordinar de gustoase. Pur și simplu divin. Iar pentru asta este vinovat sosul de cocos sau cel puțin asta scria în meniu că este. Când am ajuns înapoi la hotel am început să caut despre ce este vorba pentru că așa o chestie delicioasă trebuie făcută și acasă, iar cel mai apropiat preparat de ce am mâncat noi este o supă de cocos (că asta părea și ce am mâncat noi fiindcă avea morcov, brocoli, chilli, ardei gras) numită Tom Khai Gai – aici fac o mică adăugare (later edit): ce am mâncat noi este, probabil, o versiune vegană a Tom Khai Gai, informație primită de la Andreea (aka romandian_masala, aka sursă oficială de informații despre bucătăria asiatică).

Vă spun sincer că am plecat de acolo cu burtica (așa se alintă un burtoi ca să nu se simtă prost) plină și foarte fericit de mâncarea pe care am savurat-o.

Antrenament pentru cel mai încet maraton

Când am plecat de acasă am pus cu noi turtă dulce într-un bol de plastic. A 2-a zi când m-am trezit mi-a zis Diana că ”cineva” a intrat la noi în cameră și a mâncat EXACT două bucăți de turtă dulce. Mai târziu în aceeași zi mi-a spus că a fost vorba doar de o bucată, deci nu știu ce să cred. Oricum, e clar că astfel de intruși sunt periculoși.

Revenind… Așa, ne-am trezit! După ce ne-am făcut ritualurile de dimineață (adică Diana și-a spălat fața, machiat, aranjat păr, îmbrăcat etc – circa 4-5 ore pe ceas de bărbat, iar eu am stat întins pe pat uitându-mă la tavan – haha, glume de bărbat, haha), am început să căutăm un loc unde să ne luăm micul dejun. Căutase Diana înainte să ajungem în Hamburg și a găsit un local cu multe dulciuri (dacă dați un click pe logo-ul din vârful paginii ajungeți pe homepage și vedeți acolo că sunt deserturi, să înțelegeți de ce e vorba aici de dulciuri la micul dejun), dar acum parcă nu mai era ok pentru că erau și chestiile foarte scumpe și a scris cineva că nici nu sunt super wow. Păi și pot eu să o contrazic? Mai ales când îmi spune că ”este un loc drăguț chiar aproape de noi”? Am ajuns acolo în câteva minute, dar am fost profund dezamăgiți și de selecția de preparate pentru micul dejun cât și de aspectul foarte întunecos al locului. Așa că am mers la un Bäckerei aflat la doar câțiva kilometri distanță (” – Diana, mai sunt din astea și mai aproape…” ” – Da, dar ăsta are și loc unde putem să stăm jos!”). O plimbare matinală pe malul unui lac parcă îți crește pofta de mâncare, așa că nu m-am întristat eu prea tare în legătură cu plimbarea. Diana ar fi vrut să ajungem mai repede, pentru că era încă dezamăgită în legătură cu turta dulce.

40 de minute de plimbare mai târziu am ajuns la Dat Backhus (al cărui nume l-am văzut amândoi Dat Backhaus 2 zile – noroc cu a 4-a zi când am observat numele corect), ne-am pus măștile frumos pe față și am intrat să ne luăm mâncare. Câte un sandviș, iar la desert alegerile au fost diferite: Diana a ales o plăcintă cu măr, iar eu am ales un croissant cu cremă nougat. Sandvișul a fost sandviș, ce așteptări să ai de la un sandviș? Are pită? Da. Are salam? Da. Verdeață? Da. Cremă de brânză? Da. Perfect! Prăjitura cu măr a Dianei a fost potrivit de dulce și aromată, iar croissantul meu cu cremă nougat a fost exact așa cum trebuie să fie un croissant. Diana a spus că data viitoare când fac croissante ar trebui să le fac și eu mai mari și să le umplem cu Nutella. O să revin cu poze când le fac!

Aveam planul și itinerariul făcut încă de cu seară: dimineață ne trezim, mergem să mâncăm, de acolo ne ducem acolo, apoi dincolo, apoi dincolo, apoi ne întoarcem acolo, după aia seara trebuie să ajungem acolo la apus. Bine, o să adaug eu locurile specifice pentru fiecare acolo pe parcursul articolului, dar acum păstrăm misterul din jurul lor! Wololo! Mister! Wololo!

Primul punct în care trebuia să ajungem, după micul dejun, evident, era Alter Elbtunnel din cartierul St. Pauli, un tunel pedestrian de peste 400 de metri care face legătura între cartierul St. Pauli și partea nordică a portului din Hamburg. Am avut parte de o dimineață foarte încețoșată (la propriu, nu la figurat) și când am ajuns în apropierea tunelului am fost destul de impresionat de priveliștea din preajmă, așa că ne-am plimbat puțin pe platformele de îmbarcare din zonă și am făcut câteva poze. Prin asta vreau să zic că ne-am plimbat dintr-un capăt în altul și la final abia începuse să se ridice ceața. Iar locul era PLIN de pescăruși care își cântau cântecul în timp ce unii trecători (și mai ales copiii lor) le dădeau firimituri de pâine pentru amuzamentul celor mici.

Când am hotărât că ne-am plimbat destul acolo și că am făcut câte poze trebuie, am pornit spre tunel. Am ajuns în fața unui turn și ne uitam la el, neștiind ce se întâmplă. Părea că acolo sunt niște lifturi, dar nu știam cum coborâm noi în tunel. Trebuia să plătim? Eu citisem că nu. Pe unde intrăm? Într-un final am văzut un paznic și i-am spus Dianei să îl întrebe dacă putem să coborâm. Ne-a zâmbit și ne-a spus să întrăm în lift. Când a început să se închidă ditamai ușa de lemn și să coboare liftul ne-am speriat puțin, dar ne-a trecut repede. Tunelul este construit la o adâncime de 24 de metri, deci coborârea nu este una foarte lungă. De asemenea, poate fi folosit și de bicicliști și în anumite condiții (sunt sigur că găsiți pe Google mai multe informații dacă vreți să treceți cu motocicleta prin el) și pentru motociclete.

Pentru că nu am venit până aici doar să vedem tunelul, am străbătut minunea pe toată distanța lui. Pe pereți puteți vedea, așezate la distanțe egale între ele, diferite modele cu motive maritime, precum și detalii despre distanța tunelului și unde te afli în tunel la un anumit moment.

În câteva minute am fost în celălalt capăt al tunelului și din nou la suprafață. Văzusem un loc din care părea că pot să fotografiez Elbphilarmonie, dar nu știam cum putem să ajungem acolo. Cu telefonul în mână și Google Maps pornit am zis că da, habar nu am cum au ajuns alți oameni acolo. Până când și-a dat Diana seama că putem să încercăm să mergem în jurul clădirii din care tocmai am ieșit și să ajungem… Exact acolo unde trebuia! Tot aici am găsit și Brücke 10, o gheretă unde poți să găsești cel mai popular sandviș din Hamburg. Pentru că nu ne era încă foame și oricum aveam rezervare la ora 14, am zis că o lăsăm pentru mai spre seară. Așa că ne-am uitat iar pe hartă și concluzia a fost că cea mai scurtă rută înapoi spre centrul orașului era prin tunel!

Pentru că toate lifturile erau jos am zis inițial că luăm un lift normal, dar pentru că nu aveam răbdare să așteptăm după el ne-am gândit să o luăm pe scări. A fost freakishly scary! Mie nu îmi plac înălțimile de nici un fel! No me piace! Să fim la înălțimea de 20 și ceva de metri pe niște scări e foarte scary pentru mine. Dar dacă am zis că mergem pe acolo, am mers. Din fericire nu am pățit nimic nici noi, nici ceilalți oameni care au făcut același lucru.

După ce am traversat iar tunelul, ne-am mai plimbat puțin și am luat o scurtă pauză. Ne-am așezat pe o bancă pe malul Elbei și am răsuflat ușurați. Deja aveam vreo 10 km la activ și eu mă gândeam doar la următoarea masă, chit că nu trecuseră decât vreo 2 ore de la micul dejun. Diana a vrut să ajungem și la Zalando așa că, având destul timp la dispoziție, am luat-o la pas în direcția respectivă. În drum spre următoarea noastră destinație am trecut pe lângă memorialul Sf. Nikolai, o clădire impunătoare cu o înălțime foarte mare, așa că am făcut un mic detur să o fotografiez mai de aproape și să vedem dacă putem să vedem mai mult de atât. Cât am făcut eu 2-3 poze, Diana a mers să cumpere bilete să urcăm cu liftul în turn. Vă amintiți când v-am spus acum câteva rânduri că nu îmi plac înălțimile? Dacă amărâtul de tunel era la 24 de m adâncime, în acest turn se putea ajunge cu liftul la 76.66 metri. Pur și simplu oribil. Singurul lucru liniștitor la toată treaba asta a fost că era plin de gratii și nu aveai cum să cazi din turn. Ne-am învârtit câteva minute prin turn: Diana să admire vederea de sus, eu să fotografiez ce vedea ea. Ba chiar am folosit și binoclul (telescopul/hidrobicicleta sau cum s-o fi numind dispozitivul respectiv) contra cost să vedem clădirile și mai de aproape. Diana zicea că se vede ok prin el, dar cred că nu mi-au știut dioptriile cei de la binoclofabrică atunci când au instalat acest dispozitiv și eu nu prea am văzut mare lucru, dar am dat din cap că ”Aha. Da, văd.” când Diana îmi spunea că ar trebui să văd oamenii de la Elbphilamornie.

Să fi fost ora 13:35, parcă, și Diana a fost nevoită să trăiască dezamăgită că nu ajungem la Zalando (încă) pentru că ratăm rezervarea la mâncare… Aia e. Oricum, i-am spus că după ce mâncăm avem destul timp să mergem și la Zalando. Am luat-o iar la pas, înapoi spre Elbtunnel deoarece, pentru că și din cauza faptului că acolo se afla Hard Rock Cafe, locația unde aveam rezervare. Diana a fost la Hard Rock Cafe la începutul anului, în Praga, și a vrut să trăiesc și eu inedita experiență pe care o poate oferi doar Hard Rock Cafe.

În drum spre restaurant, la o trecere de pietoni am văzut un copil, de mână cu tatăl lui, care avea în spate un ghiozdan elefant iar înăuntru avea un urs koala de pluș. Mi se părea atât de drăguț încât nu am putut să nu îi fotografiez geanta.

Treceam pentru a 2-a oară azi prin același loc în drumul spre Hard Rock Cafe și urma să mai trecem încă o dată pe acolo mai spre seară, când urma să apună soarele. Deși nu îmi era teribil de foame, muream de nerăbdare să ajung și să văd ce au în meniu.

Nu știu voi, dar eu nu caut meniul înainte să merg într-un restaurant când mergem să vizităm un oraș nou. Știam de la Diana că au burgeri, ribs și alte lucruri de acest gen, așa că am așteptat cuminte să ajungem acolo și să îmi bag nasul în meniu.

Ba chiar ne-am și grăbit să ajungem la 14:00. ”Nu are nimic dacă ajungem puțin mai târziu” – Diana, 2020. Normal că nu. Fix în țara în care punctualitatea este o calitate pe care oamenii pun preț zice Diana că e ok dacă întârziem. Și să știți că la 14 fix pe ceas am intrat în restaurant. Puțin obosiți, cu apetitul deja pregătit de la plimbarea mai antrenantă, dar punctuali!

Când vine vorba de mâncare am niște preferințe, iar la Hard Rock Cafe am mers pe același principiu: am văzut bbq și bacon în aceeași propoziție? Aia am comandat! În cazul de față Bacon BBQ Burger. Baconul în burger în combinație cu sosul barbecue este o combinație delicioasă! Și pentru că nu am vrut să așteptăm cu burticile goale, ne-am comandat ceva de băut până când au venit burgerii (cum adică nu v-am zis? Și Diana a ales același burger!): Diana radler, iar eu Krombacher Dunkell (adică dark/bere neagră). Am pus și un story când ciocneam halbele. ”Așa, pune pe Instagram să vadă lumea că ai fost la Hard Rock Cafe” – Diana, 2020.

În momentul când au ajuns minunații burgeri cu cartofii și sosul deja salivam de poftă. Am prostul obicei să mănânc cu prea multă poftă și să fac mâncarea să dispară pe nerăsuflate. Cam așa a fost cazul și acum. Râdea Diana de mine. ”A trecut ospătara și cred că s-a uitat la farfuria ta și s-a speriat că ai terminat deja burgerul”. Oh well… Măcar mai aveam cartofii prăjiți. M-a întrebat Diana cum mi se pare și i-am spus că e bun, dar parcă îi lipsește puțin sos, ceva mai cremos. Altfel, nu am avut nimic de obiectat în legătură cu el. Good food is good food.

Călătoria continuă!

Cu burticile pline și fericiți am pornit iar la plimbare. De data asta cu destinația clară: Zalando! Și de data asta chiar am zis că nu o mai lălăim cu alte lucruri și mergem direct acolo. Păi se poate să nu facem și puțin shopping dacă tot am venit în ditamai orașul?

Partea bună este că am găsit magazinul ușor și am ajuns repede la el. Partea proastă este că Diana nu a găsit nimic să îi fie pe plac. Așa că a fost musai să mergem la Zara, pentru că dacă nici acolo nu aveau… Chiar ar fi trist. Nu am vrut să mai intru și la Zara să stau cu masca pe bot și să mor de cald înăuntru, așa că am stat afară și am făcut câteva fotografii în zonă.

După doar câteva minute de căutat și alte multe minute de stat la coadă la cabina de probă (aici vorbesc de Diana, eu stăteam bine mersi afară în vânt uitându-mă la oamenii care treceau pe lângă mine, unii cu botniță, alții fără), Diana a ieșit din Zara încântată că și-a găsit blugi așa cum îi plac! Succes! Acum puteam să pornim mai departe în călătoria noastră intergalactică! SPOILER ALERT: Nu a fost intergalactică.

Ah, da. În prima noastră seară în Hamburg, când am mers la Hanoi Deli Rat (Rat venind de la Rathaus care înseamnă primărie), am trecut pe lângă clădirea primăriei, dar fiind întuneric nu am văzut prea mult din ea. Dar în această a doua zi am trecut iar pe lângă ea și pentru că este o clădire impunătoare și impresionantă atât prin arhitectură cât și prin dimensiuni, am considerat necesar să imortalizez și acest punct într-o fotografie. Și voi ați râs la început când ați citit că am luat toate obiectivele cu mine!

Am căutat unghiul cel mai bun din care să prind doar clădirea și nu gheretele cu mâncare sau pomii care se aflau în piața din fața primăriei, asta în timp ce Diana încerca să îmi spună că pot să mă dau și mai în spate. După ce i-am arătat fotografia a fost și ea de acord că da, arată mai bine fără pomi în poză.

Următorul loc pe lista noastră a fost unul pe care Diana l-a găsit pe Instagram (unde, de altfel, găsește și toate castelele pe care le vizităm – probabil până când găsește unul pe care îl consideră demn de talia unor indivizi atât de maiestuoși și grandioși precum suntem noi), un loc pe lângă care APROAPE că am trecut. Câteva sute de metri și ne-am fi împiedicat de el (și am fi căzut în apă dacă ne-am fi împiedicat): Wasserschloss Speicherstadt – un restaurant peninsulă între canale.

În pozele pe care le văzuse Diana (și pe care mi le-a arătat și mie atunci) pe Instagram, restaurantul arăta foarte bine, lumina era foarte plăcută și totul era splendid. No, aici și acum eram ajunși în locul de unde urma să fotografiez minunea și lucrul pe care îl vedeam cel mai evident erau razele orbitoare de soare care mă loveau în față. Diana a fost vizibil dezamăgită că e atât de luminat și știa și ea că atât de multă lumină înseamnă că voi avea niște fotografii supraexpuse care nu vor arăta bine (logodnică de fotograf, normal că știe astfel de lucruri).

Dar noi preferăm soluții, nu probleme, așa că m-am orientat imediat să văd cum pot să obțin cel mai mult din scenariul respectiv. Am găsit cel mai bun unghi, am pregătit setările aparatului pentru a fotografia și CLICK! O dată. CLICK! A doua oară. Am făcut câteva poze cu diferite încadrări până când am hotărât că aia e. Știam că o să recuperez mult din calitatea imaginii în postprocesare și… Vă zic doar că și Diana a fost surprinsă de rezultat.

Pentru că bifasem și acest loc pe lista noastră de ”Locuri care trebuie bifate pe listă în Hamburg” și pentru că soarele începea să apună încet, am luat-o grăbiți la pas înapoi spre Alter Elbtunnel. Trebuia să trecem iar Elba pe dedesubt și să fiu în locul pentru faptă fix la ora 18:47 (conform aplicației Weather de pe telefon atunci trebuia să apună soarele). Dar pe drumul până acolo ne-am bucurat de felul în care soarele picta blocurile și făcea niște peisaje atât de superbe în oraș. Ba chiar imaginea din dreapta jos este una din preferatele mele din cele pe care le-am făcut în Hamburg. M-am îndrăgostit de culori și de compoziția ei!

Iar noi ne-am continuat plimbarea. Mai degrabă alergarea, pentru că pasul nostru era grăbit. Nu am vrut să pierd apusul și să pierd fotografiile ”perfecte” pe care am ținut morțiș să le capturez. Deja ne dureau picioarele după atâta plimbat (aveam deja 30.000 de pași făcuți), dar încă rezistam. Soarele cobora tot mai tare și noi parcă nu mai ajungeam. Am coborât cu liftul normal, am făcut slalom printre oameni și biciclete în tunel și am ieșit cât de repede am putut afară. Dar soarele era deja jos și ceea ce îmi doream eu să surprind în poze nu mai era. Dacă vrei o dezamăgire, asta este definiția clară a dezamăgirii. E ca și cum ai fugi după tren să ajungi să îl vezi cum pleacă. Exact așa mă simțeam în momentul respectiv. Chiar și așa, am luat aparatul în brațe și am fotografiat clădirea. Este o grandioasă operă arhitecturală și chiar dacă nu o fotografiam așa cum speram (de data asta, data viitoare ajungem mai repede să fim siguri), am reușit să o surprind mai frumos decât aș fi crezut.

După ce am fotografiat minunea, m-am întors la Diana care stătea pe o bancă din apropiere. Eram chiar lângă Brücke 10, locul cu sandvișul despre care v-am povestit la început, dar eram încă atât de plin de la mâncarea de dimineață și de la prânz încât am zis pas. Data viitoare, drag sandviș!

Am mai poposit preț de câteva minute pe bancă (pentru că aveam nevoie – am plecat de acolo ca niște melci), după care am luat-o înapoi spre hotel, cu gândul că ziua următoare noi nu ne mai mișcăm și nu știu cine ne duce pe noi la mașină și ne aduce înapoi acasă. Am fost amândoi de acord că ziua a fost minunată (atât vremea, care a ținut cu noi, cât și locurile pe care le-am vizitat și mâncarea pe care am degustat-o).

BAZINGA!

Dar voi chiar ați crezut că noi mergem la hotel deja? V-am păcălit, nu-i așa?

La prânz, înainte să mergem prima dată (eh, am încercat măcar) la Zalando, am intrat la Miniatur Wunderland să vedem dacă putem vizita locația și să vedem exponatele. Pentru că programul era full ne-am luat bilete pentru ora 19:45, așa că acum ne mișcam foarte încet spre această ultimă destinație pentru ziua aceasta.

Am ajuns, am prezentat biletele și am intrat, plângându-ne de picioare (bine, eu m-am plâns și de picioare, și de spate, și de umeri… ca un bărbat adevărat, ce mai). Așa cum i-am spus și Dianei atunci ”Locul ăsta e atât de frumos și sunt atât de multe lucrușoare ascunse aici încât e păcat că nu putem să ne bucurăm pe de-a-ntregul de minunăția lui”. Vă spun doar câteva lucruri impresionante despre el (pe care le-am citit în pliant, dar care sunt afișate și pe site-ul lor) și vă las cu un carusel mare cu fotografii (făcute cu telefonul Dianei, nu cu aparatul): durata construcției întregului proiect a fost de peste 947.000 de ore (nouăsutepatruzecișișaptedemii!!!), sunt peste 4340 de clădiri, lungimea totală a liniilor de tren este de peste 15 km, iar prețul estimat al proiectului depășește 36 milioane de euro.

Ziua 3 – Prințesa castel visează

E miercuri și ne-am trezit mai devreme decât credeam. După 30 km parcurși în ziua precedentă credeam că o să dormim de o să ne trezească cei de la hotel că ar trebui să mai și plecăm. Ne-am făcut toaleta matinală, am strâns lucrurile și am coborât la recepție să facem check out. Am luat toate lucrurile cu noi și am mers să luăm niște gustări pentru drum: două sandvișuri și două gogoși, luate tot de la Dat Backhus (fără poze cu mâncare azi, că deja ne cam întindem și vi se face și vouă foame).

Am încărcat bagajele în mașină, ne-am pus și noi fundurile în mașină, pus centuri, verificat să fie totul ok și am plecat. Aveam de mers cam 120 km până la Schwerin, următorul castel pe lista noastră de ”Castele pe care trebuie să le bifăm pe listă în Germania”. Vremea a ținut și ea cu noi, chiar dacă cerul era înnorat, așa că am condus lejer până acolo și am schimbat doar vreo 5-6 posturi la radio până am ajuns (n-ar avea unul frecvență pe toată Germania).

Am căutat atent din priviri un loc de parcare cât mai aproape de castel și când l-am ochit am și sărit pe el. A fost parcare cu Parkscheibe, deci gratis (v-am spus în postarea de la Cochem mai multe despre parcări în Germania).

Am fotografiat castelul din exterior. Am fotografiat și prințesa cu castelul în fundal și ne-am făcut și selfie. Apoi am zis că dacă tot suntem aici să vedem dacă putem și să intrăm în castel, să îl vedem și pe dinăuntru. Ne-am dus la intrare și prințesa s-a tot dus pe poartă, zici că era la ea acasă. Eu, mai versat într-ale limbii germane am citit descrierea în engleză de pe unul din panourile de la intrare și am oprit-o fix înainte să intre ”Stai!!! Diana, asta e intrarea pentru parlamentari. E și clădire parlamentară. Uite ce scrie aici.” Și da, acest castel este sediul parlamentului statului Mecklenburg-Vorpommern.

Ca atare am urmat indicațiile de pe panouri și ne-am dus roată să vedem dacă prin lateral, unde era intrarea pentru vizitatori, avem voie să intrăm. Am găsit o coadă de câteva zeci de oameni la care Diana s-a pus cât timp eu am mers în grădina din spate să fotografiez ce găsesc acolo (dacă găsesc ceva, evident). După ce m-am uitat bine (că mai puțin și îmi dădea o palmă de sus, de pe cal) am văzut statuia care trona în mijlocul grădinii și un loc de unde aș fi putut să fotografiez castelul și să îl prind bine (știți voi cum vine să dai bine în poză).

Când m-am întors, ce să vezi? Diana era aproape în același loc și coada era mai lungă. Pentru că nu am răbdare să stau pe loc, Diana mi-a spus să merg să văd grădina și orangeria din spatele castelului, dar nu aveam răbdare nici pentru această nouă activitate, așa că m-a lăsat pe mine să țin locul la coadă și a mers să vadă ce se întâmplă acolo (și să vadă dacă sunt locuri bune unde să îi fac ei poze, evident). S-a întors după vreo 10-15 minute și situația era cam aceeași: am avansat cam 2-3 locuri mai în față. Mi-a arătat pozele pe care le-a făcut cu telefonul, moment în care fața mea s-a luminat. Am zis că merg și eu să văd care e faza acolo și ce e cu orangeria.

Mai întâi ceva despre orangerie: mi-a spus Diana ulterior că atunci când era mică ea credea că orangeria e un loc unde cresc portocale. Păi eu eram mare acum 2 zile și când am citit orangerie m-am gândit că merg și văd portocali în curtea din spate a castelului, dar nu era să îi zic Dianei atunci că eu știam că nu sunt portocali. O las și pe ea să citească articolul și să râdă de mine.

Revenind la lucruri serioase: grădina și orangeria din spatele castelului oferă un cadru mirobolant! Nu am mai folosit așa cuvânt pe blog, deci trebuie să mă credeți pe cuvânt atunci când descriu un loc cu așa un termen, da? Nu credeți? Vă las să vă convingeți cu fotografiile de mai jos.

Am fotografiat grădina și când am terminat cu cadrele, m-am întors înapoi la Diana și implicit la coadă. Din fericire, au ieșit câteva grupuri de oameni unii după alții și am intrat și noi după câteva minute. Ne-am luat bilete, ne-am lăsat datele (cum am făcut și la restaurante și cam în toate locurile unde am stat mai mult timp în inrerior) și am urcat la etajul 2 de unde începeam turul castelului. Au fost multe lucruri impresionante în castel, de la încăperi la tablouri, stil arhitectural, piese de mobilier și câte și mai câte. Pentru că e un loc care merită vizitat și savurat live, vă las doar câteva fotografii din interior.

P.S. După cum bine se poate vedea într-una din pozele de mai jos, i-am zis prințesei că vreau și eu ”tron din ăla” și s-a uitat să vadă prețul. A spus că dacă e la reducere de Black Friday îmi ia și mi-l dă cadou de Crăciun.

Am terminat turul, am coborât și ne-am îndreptat spre mașină. Trebuia să mergem în locul pe care l-am văzut eu, locul ăla bun de unde să fac pozele alea faine cu castelul. Doar că, vorba aia, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, iar în vârful dealului de unde am vrut eu să fotografiez castelul nu erau locuri de parcare, așa că am făcut o tură până în capătul străzii respective și când ne-am întors am luat-o într-o altă direcție până am găsit un loc în care să parchez (legal, evident).

Ne-am întors amândoi pe jos, zgribuliți de frig (deși i-am zis Dianei că putea să stea la mașină, să nu înghețe și ea lângă mine pentru 2-3 fotografii cât mai aveam eu nevoie), și ne-am oprit exact în locul perfect. Am scos aparatul din geantă, am schimbat obiectivul și am încercat (pentru că ”încercat” este termenul cel mai potrivit aici) să fotografiez castelul, dar vântul sufla foarte tare și misiunea mea devenise una ușor complicată. Nu știu dacă greutatea aparatului a fost un avantaj sau un dezavantaj în scenariul respectiv, dar până la urmă am făcut cele câteva cadre, pe ULTIMA linie de baterie și am fugit la mașină.

Urcați, împachetați cu centura de siguranță și cu adresa către casă setată pe Waze am pornit bucuroși înapoi spre dragul nostru apartament.

Sau cel puțin așa credeam

Când mai aveam vreo 150 km până acasă telefonul meu începuse să sune și era un număr de Germania. Cum doar câteva persoane au numărul meu (Diana, părinții mei și cam atât), nu știam cine este și de ce mă sună. I-am spus Dianei să răspundă și să vorbească ea (pentru că ea este și vorbitoarea principală de limbă germană la noi în casă). Și cu cât continua conversația, cu atât se panica mai tare Diana și i se schimba tonul. ”No, bag picioarele. Clar o sunat cineva să ne spună că am fost într-un loc unde o fost covizi și acum trebuie să intrăm în carantină” era în capul meu. ”Dragoș, am uitat pașapoartele la hotel! A sunat să spună că le-au găsit…”

Well, shit…

Când am strâns lucrurile am uitat amândoi complet că am pus mapa cu pașapoartele pe un raft mai jos de la intrarea în cameră și nu am sesizat lipsa lor. Pe autostradă ploua torențial și era deja aproape 17. Mai aveam o oră până acasă și cei de la hotel au zis că nu pot să ne trimită actele și că ar fi mai bine să mergem să le ridicăm personal.

Așa că am întors la primul nod de pe autostradă și ne-am dus glonț înapoi la Hamburg. Noi am zis că ne-a plăcut orașul, dar nici chiar așa…

Ca de final

O concluzie la acest lung review ar fi cam așa: Hamburg este un oraș imens (noi am văzut doar centrul și am mai fi avut de vizitat mult, dar timpul a fost o resursă limitată aici), cu clădiri impresionante, care la prima vedere pare rece, dar nu este. Arhitectura orașului este diversă, dar îmbrățișează în multe locuri motive maritime, care de altfel surprind personalitatea orașului. Dacă vreți să vizitați orașul pentru mâncare veți găsi cu siguranță ceva care să vă satisfacă gusturile și preferințele (am trecut pe lângă o stradă pe care în 100 m am văzut 4 restaurante cu specific portughez aproape unul lângă altul, iar pe strada unde era hotelul nostru erau restaurante cu diverse bucătării unul lângă altul). Poate vreți să vizitați orașul strict pentru shopping – sunteți acoperiți și aici pentru că găsiți de la magazine SH la magazine care vând produse precum LV sau Louboutin.

Ca și părere personală, Hamburg este cel mai frumos oraș din Germania (dintre cele pe care le-am vizitat până acum). Se simte mult influența vestică, lucru care în partea de Germania în care locuim noi nu este dominant (sunt multe locuri în care se simte o puternică influență a blocului estic, iar Dresden este un exemplu destul de bun pentru asta). Mai avem câteva orașe pe listă, dar până atunci Hamburg e TOP!

We rate it 10/10