Chefi la Cuțite – The Review

Ca în orice carte – Expozițiunea și intriga

”De ce nu mergi la Chefi la Cuțite?” și ”Nu îți încerci și tu talentul la Chefi la Cuțite?” sunt doar două din întrebările legate de acest show culinar care mi-au fost adresate de mama și de mulți dintre prieteni în ultimii (să fie?) 2-3 ani.

”Pentru că nu mă simt pregătit și nu cred că sunt la nivelul respectiv. Nu vreau să merg acolo și să nu trec nici măcar de preselecția dinainte de chefi. Sau mai rău, să mă fac de cacao acolo.”

Dar, chiar și așa, într-o frumoasă zi de nu-mi-amintesc-ce-lună-era, am intrat pe site-ul emisiunii și am completat formularul de înscriere.

După ceva timp (nu îmi amintesc când m-am înscris, deci nu pot să precizez exact după cât timp) am fost sunat de o persoană din staff-ul emisiunii și anunțat că vor fi preselecții locale la Timișoara.

Pentru mine asta însemna că trebuie să mă gândesc ce preparat voi duce. După câteva zile de research, studiu și cumpărături de cele necesare, am hotărât pentru bomboane de ciocolată cu cremă nougat și gem de physalis. Mhm. Exact.

Pe scurt, desertul meu a luat naștere pentru prima dată într-o noapte de luni (sau o dimineață de marți) pe la ora 2:00-2 și ceva. Cu 3 zile înainte de preselecție. Eu sunt genul de persoană care se stresează și se consumă și își dorește perfecțiune în ce face, iar faptul că desertul meu, după aproape 6 ore de muncă, nu ieșea cum îmi doream eu, era pur și simplu frustrant. Important era, totuși, că individual fiecare element al desertului ieșise super! Crema nougat era fină și delicioasă, gemul de physalis era aromat și o nuanță atât de plăcută în contrast cu crema nougat, iar bilele de ciocolată erau… Erau și ele acolo. Atât.

Dar trecem la joi. Joi seara, mai exact. Pe la 21:00 am început din nou să lucrez pe desert și să îl pregătesc pentru ziua următoare. De data aceasta am terminat ceva mai târziu, dar desertul era perfect. Bomboanele erau bomboane, crema nu mai curgea din ele și totul era cum trebuie.

M-am prezentat la locul preselecției, am așteptat câteva ore până când mi-a venit rândul și am intrat la interviu. Cum a decurs interviul? Întrebări despre mine, despre pasiunile mele, despre motivul pentru care am ales să mă înscriu, întrebări despre preparat și mulțumirea că am venit.

Și atât. Am plecat de acolo mulțumit că am încercat și cu gândul că aia e. Am făcut-o și acum pot să trec peste. Măcar știu că am încercat.

După câteva săptămâni am fost contactat și anunțat că voi participa la preselecția pe nevăzute cu chefii. Am rămas mut. Senzația din momentul respectiv a fost intensă. O combinație de emoție, bucurie, frică, agitație. Se poate afla cum se manifestă la prima mână dacă vă înscrieți la concurs.

Fast forward câteva săptămâni mai târziu când urcam în tren cu Diana, pe atunci iubita mea (actualmente logodnică – bow chica wow wow), cu destinația București. Am avut norocul ca în prima zi să avem timp liber și să putem să ne plimbăm prin oraș. Am văzut Palatul Parlamentului (din exterior), am fost la Muzeul Antipa (și am admirat toate exponatele, evident prostindu-ne când am văzut unele exponate cu un look mai caraghios), etc. Pe tot parcursul zilei Diana mă întreba dacă am emoții sau dacă sunt agitat din cauza zilei următoare, când urma să am filmările. Adevărul e că nu eram emoționat. Mă bucuram doar de cele câte ore libere de plimbare prin București.

The day has come!

Cred că ne-am trezit la ora 8-8:30. Vorbisem cu fratele meu, Lucian (sau Lulu – eu îi spun Cătălin, dar poate are fane care nu o să îl recunoască așa) care ajungea și el cu trenul de la Cluj. I-am trimis adresa locului unde trebuia să ajungă și ora la care urma să ajungem și noi acolo. Inițial la 12, dar la 10 jumate am fost sunat și întrebat dacă putem să ajungem acolo pentru ora 11. No, logic!

Ajungem la studio unde ne întâlnim și cu Lulu. Intrăm și așteptăm într-o sală de unde, rând pe rând, suntem invitați la machiaj și păr. Pentru că sunt o superbitate a naturii și am un ten perfect (a se observa falsa modestie) fata de la make-up m-a pudrat rapid (prima dată pentru ziua respectivă – când mă emoționez transpir, așa că la finalul zilei deja aveam un strat destul de gros de pudră întărită pe față) și am trecut rapid și la păr, după care am așteptat din nou.

Pe la ora 13-13:30 am coborât să verific coșul, să nu care cumva să îmi lipsească ceva din el. Verificat. Toate ingredientele prezente. Am mai așteptat puțin după care ne-am pregătit pentru interviul cu Gina. Dacă înainte de interviu credeam că o să am emoții pentru că ”Wow, vedetă de la TV în fața mea și eu sunt filmat în timp ce vorbesc”, în timpul interviului mi-am dat seama că sunt mult mai emoționat de atât. Vorbeam cu viteza cu care circulă un TGV. Diana, în schimb, s-a emoționat și abia a reușit să spună câteva cuvinte când Gina a întrebat-o ce îi gătesc. După interviu Diana și Lulu au mers înapoi în sala de așteptare, timp în care eu am mers la beauty shot. Adică să vadă lumea cât de cool sunt și arogant la TV.

După câteva zeci de minute la beauty shot m-am întors și eu la așteptat. Cred că era ora 15:30 când am coborât pentru următorul interviu. Din cele spuse de concurenții care au fost înaintea mea, îmi imaginam că și la mine o să dureze o oră sau chiar două. A fost rapid. În 30 de minute a fost gata.

Așteptarea ia sfârșit?

Deja începusem să pierd noțiunea timpului și încercam să îmi dau seama dacă mai mult decât un test de gătit, concursul nu este și un test psihologic. Mă simțeam copleșit de emoție și simțeam o ușoară oboseală ce încerca să își facă prezența. Am coborât la sala cu bancurile de gătit și am fost instruit cu felul în care se va desfășura filmarea mai departe, după care am așteptat să îmi iau locul.

”Pui coșul pe masă, apeși clopoțelul și începem.” Floare la ureche.

Urma să gătesc cheesecake cu castravete și lime. Mi-am zis că fie o să îi uimească pe chefi, fie o să fie un epic fail. Venisem pregătit cu rețeta de acasă, știam că timpul rezervat este mai mult decât suficient și pașii erau bine întipăriți în minte.

”Acțiune!” Pun coșul pe masă, apăs clopoțelul și scot ingredientele. Momentul următor a fost unul de gol complet în care am uitat complet absolut tot ce trebuia să fac. Dacă acasă găteam în liniștea bucătăriei mele micuțe, acum eram într-un loc spațios în care mă simțeam neliniștit și nu îmi aminteam ce trebuie să fac. Era clar primul pas spre dezastru.

Am zdrobit biscuiții pentru blat și i-am amestecat cu cantitatea de unt topit necesară, dar recipientul de plastic în care au stat biscuiții înainte a facilitat umiditatea și biscuiții nu au absorbit untul cum trebuia. Blatul meu era un fel de supă cremă de biscuiți. Panică. Complet panică. Dar știu că sunt la TV așa că zâmbesc (nu știu cât de convingător) și continui să gătesc.

Tai castraveții și îi pun la fiert cu zahărul și zeama de lime, doar să îmi dau seama că în loc să îi tai cubulețe mici, am tăiat ditamai cuburile. Amestecam castraveții în cratiță și mă gândeam că nu iese absolut nimic. DE CE NU IESE??? Castraveții care trebuiau să lase zeamă și să se combine într-un sirop genial cu zeama de lime stăteau aroganți în cratiță. Absolut fără reacție.

Am tăiat ceilalți castraveți și i-am dat prin blender cu mierea. Am pus mascarpone în bolul robotului de bucătărie și am mixat-o împreună cu zahărul, după care am adăugat treptat piureul de castravete și coaja de lime și am amestecat cu o lingură de lemn. Am gustat și singurul gând care mi-a venit în minte a fost ”Ok. Asta a ieșit perfect!” Ieșise chiar mai bine decât înainte, când făcusem desertul acasă.

Mă învârteam ca un titirez în bucătărie și încercam să găsesc fel și fel de ustensile. Mai aveam doar câteva minute și trebuia să termin desertul și să fac plating pentru el. Ideea mea inițială nu mai era viabilă așa că am luat forme circulare în care am pus supa cremă de biscuite, am nivelat-o, peste ea am pus crema de mascarpone cu castravete, iar deasupra am pus siropul (care trebuia să fie, de fapt, un jeleu) de castraveți și lime și am presărat coajă de lime pe farfurie.

Și a mers la frigider.

Când am terminat simțeam că îmi vine să plâng. Eram atât de trist și dezamăgit cu mine pentru că nu am reușit să fac desertul așa cum știam că pot să îl fac. Diana încerca să mă consoleze și să îmi spună că e ok. Că indiferent de rezultat ea tot e mândră de mine și totul o să fie bine. Era și normal că totul e bine. La urma urmei, pentru mine era ceva imens faptul că am reușit să ajung aici și urma să fiu față în față cu chefii. Dar nu schimba deloc sentimentele mele de dezamăgire față de situația în care mă aflam.

Punctul culminant – sau ce naște din pisică șoarece mănâncă… Pardon, am greșit povestea

Cu inima puternic strânsă între dinți am scos desertul de la frigider și speram ca atunci când ridic formele să nu îmi curgă desertul sau biscuitele. Am folosit (probabil) cel mai mare cuțit din tot studioul pentru a dezlipi desertul de formă și… Nu curgea. Biscuitele era și el stabil, lucru care m-a uimit cel mai tare. Farfuriile mele arătau decent. Am pus primele două farfurii sub cloșuri și când să pun și cea de-a treia farfurie, cea pentru Chef Scărlătescu, am văzut un ditamai craterul în mijlocul desertului. Pur și simplu mi-a stat inima în loc. Am pus cloșul și am zis că nici nu mă mai stresez. Ce-o fi, o fi.

Oricum, ce îmi doream era să primesc un cuțit de la Chef Dumitrescu și să merg acasă fericit că am reușit măcar atât.

Ați văzut camera în care intră concurentul și se uită pe un ecran la chefi cum îi disecă preparatul? Este cel mai oribil loc din univers (din cele în care am fost până acum). Au fost alte câteva minute de așteptare și nerăbdare până în momentul în care monitoarele au pornit și i-am văzut pe chefi. Vă las momentul filmat aici și revin cu completări mai jos.

Momentul în care urma să fie ridicate cloșurile și să aflu voturile celor 3 chefi a fost pur și simplu… Ei, vă spun acum cum au jurizat:

Chef Scărlătescu: – Ai un biscuite senzațional. E foarte bun.

Moment în care ridică cloșul și văd primul cuțit. Nu prea aveam energie să am o reacție și fiind pregătit să nu primesc nici un cuțit, abia dacă i-am auzit cuvintele lui Chef Scărlătescu. Eram pur și simplu prea obosit ca să îmi dau seama ce se întâmplă.

Chef Scărlătescu: – Crema de brânză este fină. Nu te mai juca cu focul! Vezi că ești un pic cam la limită. Un pic, un pic!!!

Chef Dumitrescu: – Dragoș, pe mine m-a speriat mirosul mai mult decât gustul.

De data aceasta nu era un cuțit. Eram vizibil dezamăgit, mai ales din perspectiva în care era cheful de la care credeam că voi primi singurul cuțit.

Chef Dumitrescu: – Cred că ai fi obținut un cuțit și de la mine dacă nu ar fi avut mirosul ăsta ciudat.

Chef Bontea: – Dragoș, te-am întrebat de cheesecake-ul clasic pentru că sunt fan cheesecake clasic și sunt de părere că ce dăinuiește de atâția ani, înseamnă că este bun și așa trebuie să rămână. Florin, în special, sau și Cătălin mai îmi spune câteodată, habar n-am, mai spun și alții, că sunt mai de modă veche și că îmi place clasicul și că sunt mai bătrân și că nu prea sunt deschis la nou. Eu zic așa: după ce știi să faci prăjituri bune, da, ai voie să și experimentezi. Dar m-am săturat să tot îmi spună Florin și alții că sunt de modă veche și că nu sunt deschis la nou.

Când a ridicat cloșul și am văzut al doilea cuțit, pur și simplu mi s-au tăiat picioarele. Era genul de moment care se întâmplă și nu îți vine să crezi că s-a întâmplat, asta deși l-ai văzut cu ochii tăi. Eram pur și simplu copleșit de emoție și nemaipomenit de încântat. ”Chiar am primit două cuțite? Chiar mi se întâmplă asta? Nu pot să cred! Vai, de capul meu! Nu cred!” e tot ce îmi trecea prin minte.

Chef Bontea: – Poți să spui că nu sunt deschis la nou?

Am primit cuțitul de la Chef Scărlătescu și i-am întrebat dacă pot să fac o poză cu ei, accept pe care l-am primit. Le-am mulțumit pentru poză și pentru cele două cuțite. Chef Bontea m-a întrebat din a cui echipă aș vrea să fac parte, în cazul în care voi ajunge în etapa echipelor. I-am răspuns exact așa cum am simțit și îmi doream dinainte:

– Din echipa dumneavoastră, chef!

Deznodământ

Urma să merg în camera în care erau Gina, Diana și Lulu. Eram pur și simplu copleșit de emoție. Chiar înainte să intru în cameră am ascuns cuțitul sub șorț și am intrat cu o față (îmi imaginez eu) tristă și dezamăgită.
Gina: – Ce s-a întâmplat?
Diana era deja pregătită să mă ia în brațe și să îmi spună că e ok. Am scos cuțitul și toți aveau zâmbete pe față. Lulu ne privea zâmbind cu brațele încrucișate.
Gina: – Ce faci măăăăi? Nu te bucuri pentru fratele tău?
Lulu: – Ba da, așa mă bucur eu.
Îmi venea să râd în hohote când l-am auzit.

Seara s-a terminat cu un ultim interviu, unul la care am fost la fel de emoționat, dar de data aceasta mult mai relaxat, pentru că trecuse deja tot stresul pe care îl așteptam. Am mai făcut câteva poze cu Diana și Lulu, după care am plecat.

A fost o zi încărcată de varii emoții, mergând în extreme diferite, de la traumatizant (camera unde îi vezi pe chefi vorbind despre preparatul tău), la extaz. Iar ce a urmat?

Data viitoare.

1 month ago

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *