Ce este Cochem?

Firea mea ușor ironică și amuzantă m-a făcut să mă gândesc inițial cum ar fi să încep descrierea orașului cu coordonatele sale geografice, altitudine, etc. Dar am zis să mă abțin și să găsesc o introducere făcută mai cu cap.

Cochem este un orășel micuț (are o populație de puțin peste 5000 de locuitori) pe cursul râului Mosel. Orașul a fost pentru prima dată menționat istoric în anul 886 ca ”Villa cuchema”, dar gata cu informațiile istorice. Voi ați venit să citiți cum a fost scurta noastră vizită. Știți și voi la fel ca mine că pentru informații istorice și demografice despre oraș puteți să intrați pe Wikipedia, deci nu are sens să o lungesc, nu?

Ah, da. O ultimă chestie (fun fact să-i zicem?) pe care vreau să o menționez: pentru că totuși îmi place să și citesc câte ceva și să aflu lucruri noi despre locurile pe care le vizitez, Cochem este în top 10 cele mai ospitaliere orașe din lume în 2020, conform Booking.com (articolul AICI).

”Scurta” călătorie (cam 160 km) cu mașina de lângă Frankfurt până în Cochem a durat aproximativ 2 ore. Aproape tot drumul am fost pe autostradă și doar ultimii 20-25 km (cred că undeva pe acolo bate distanța) au fost prin sate și orășele mici. Dar așa cum mi-am dat seama încă de când am ajuns în Germania, chiar și de pe autostradă o să vezi niște peisaje superbe!

Iar când ajungi în micile orășele din Germania poți doar să stai și să te minunezi de frumoasa lor arhitectură (imaginează-ți un Dragoș care stă cu fruntea lipită de geamul mașinii, uitându-se foarte atent la clădiri). Cu cât ne apropiam mai tare de Cochem, cu atât se înmulțeau serpentinele pe drum, iar la final, ultima serpentină e chiar deasupra orașului (și din fericire a fost un mic refugiu unde am putut să parcăm și să facem câteva cadre de sus cu orașul – cel din stânga este unul din ele).

Dacă nu pare foarte impresionant, stați fără grijă: locurile cele mai frumoase sunt pe străduțele pietonale pline ochi cu turiști (și chiar nu m-aș fi gândit să fie atât de mulți turiști într-o zi ploioasă).

Vedere de sus a orașului Cochem

După ce ne-am chinuit puțin să găsim drumul prin oraș și să găsim un loc de parcare, am luat-o la pas spre castel. Fac o mică adăugare aici, pentru cei care vor să viziteze Germania cu mașina: în Germania, locurile de parcare pentru toată lumea, pentru că, evident, sunt zone în care parcarea este permisă doar pentru locuitorii cartierului/zonei respective (bewohner) – este de două feluri: cu parkschein (tichet de parcare care poate fi achiziționat de la un automat de bilete aflat undeva în apropierea locului în care ai parcat) și cu parkscheibe (parkscheibe este un disc de parcare reglabil, pe care poți să setezi ora la care ai parcat, parcarea în zonele respective fiind între 1-3 ore – asta din ce am văzut până acum).

Partea faină era că fiind parcați pe un platou mai înalt urma să coborâm. Iei, power walk pentru Dragoș!!! Partea deloc faină era că acest minunat castel se afla pe un alt platou înalt și urma să urcăm. Fără iei… Dar am venit aici să vedem castelul și să facem poze, așa că strângem din dinți și o luăm la pas.

Un mic detaliu (pe care noi nu îl știam și ar fi fost util, dar dacă vă place mersul pe jos puteți să îl omiteți): accesul cu mașina se poate face până la baza micului platou pe care se află castelul, loc unde găsiți și parcare.

Țop, țop, țop – sau cum să îl obosiți pe Dragoș

Încă de când ești în apropierea castelului poți să simți că este un punct turistic, pentru că numărul oamenilor crește exponențial (să fi fost câteva zeci de oameni când am ajuns acolo). De pe platou am avut o vedere panoramică superbă (așa cum puteți vedea în imaginea de mai sus) a orașului. Am văzut că sunt și câteva vapoare de agrement care navigau de sus în jos pe râul Mosel, așa că am așteptat să treacă unul pentru o poză mai de Instagram (am și poze fără bărci pentru pliante – îmi scrieți în privat și negociem preț bun pentru ele 😂).

Câteva poze cu prințesa și selfie-uri împreună mai târziu, am zis să vedem de ce toți oamenii ies de la castel și nimeni nu intră. Și mai era și un ditamai semnul cu ”Intrarea interzisă” pe poartă. NOI AM VENIT SĂ VEDEM CASTELUL! DE CE NU NE LĂSAȚI? Ați văzut vreodată un grup de manguste la zoo? Cam așa stăteam și noi și ne uitam în jur, poate, poate ne dăm seama ce se întâmplă. Într-un final Diana s-a lăsat convinsă să întrebe una din persoanele care erau la poartă (cel mai probabil din personalul locației) dacă putem să intrăm și ne-a redirecționat către un cort aflat sub poartă (care era ieșirea, motivul pentru care nu aveam voie să intrăm acolo).

Așadar, am coborât la intrare de data aceasta, ne-am cumpărat bilet (biletul de intrare pentru adulți costă 3,5 euro, biletul cu ghid – aici era inclusă și intrarea în castel, nu doar în curte – fiind 7 euro – au și opțiune pentru copii și grupuri, dar nu am fost inspirat să fotografiez prețurile) și am intrat în curtea castelului. Am mers pe varianta fără ghid pentru că ne-au spus că ar trebui să așteptăm o vreme. așa că de data aceasta am zis pas.

Când am văzut castelul prima dată, de la distanță, ne-am zis ”Ok. Da, arată drăguț, dar nu pare nimic impresionant”. No, când am intrat în curtea castelului ne-am cam schimbat părerea. Castelul arată splendid! E atât de frumos că nici nu o să stau să îl descriu. Vă las pur și simplu cu câteva imagini făcute acolo.

Simțeam că ni se face foame. Cineva din grup (și nu dau nume, că nu e frumos să arăți cu degetul) a rostit cuvântul ”foame” și evident că s-a arătat cu degetul, dar am hotărât că prima dată mergem să mâncăm și apoi ne continuăm plimbarea.

Am coborât (ce bine era să cobor iar, nu doar să urc) pe străduțele înguste din oraș și am ajuns într-o mică piațetă. Ce am uitat să vă spun anterior (dar nu e bai, că eu scriu aici) este că orașul are multă vie, iar un oraș cu multă vie are mult vin, iar un oraș cu mult vin are multe crâșme cu vin. Nici nu vă zic că am trecut pe lângă 4-5 vinoteci de la castel și până în piațetă. Nu degeaba booking.com l-a numit în top 10 orașe ospitaliere. Pe lângă vinoteci, în piațetă am găsit multe magazine cu articole pentru turiști (magneți, vederi, etc), precum și restaurante sau imbiss (imbiss e un fel de fast food – asta am înțeles eu despre ele, deci dacă știți mai bine, vă rog să fiți blânzi!). Am reușit cu greu să hotărâm dacă vrem mâncare asiatică, italiană, spaniolă sau australiană (mă rog), așa că ne-am orientat spre un imbiss (pentru că ne era foame și mâncare!) la care ne-am luat cu toții șnițel sau burger (pardon, ditamai ȘNIȚEL!!!).

Ne-am întors scurt la mașină să verificăm parcarea, ocazie cu care am făcut și o fotografie castelului pentru că mi se părea mie că arată foarte interesantă încadrarea de unde eram parcați și simțeam eu că e musai să o fac. Acest lucru a fost confirmat și de faptul că Diana a ales fotografia respectivă pentru edit. Traducere: când fac un shooting, Diana este criticul pentru munca mea și am încredere în gusturile și viziunea ei așa că după ce fac o selecție (grosso modo), o rog mereu să arunce o privire peste fotografii și să le aleagă pe cele care ies mai tare în evidență.

Văd rațe, fac poze!

Puțin ușurat că am terminat pentru o vreme cu urcatul, am pornit spre pod (pod care poate fi văzut în poza făcută orașului de sus) să pozăm castelul de jos! Distanța nu este una foarte lungă, iar străzile sunt pitorești și populate (pentru că orice atracție turistică atrage turiști…).

Eul artistic este ceva inedit și imprevizibil, deci pentru mine nu este nimic nou să mă întind cu spatele pe jos pe trotuar sau să mă bag cu capul printre metalele de pe pod ca să fac fotografii. Nu pot să zic că arată foarte normal pentru cei din jur care trec pe lângă mine, dar dacă eu am nevoie să fac acele mișcări pentru a captura cadrele pe care le simt, așa fac. Iar după ce am terminat cu pozele de pe pod, am coborât pe malul opus al râului de unde clar trebuia să iasă ”pozele alea bune”. Dar pentru că am văzut eu niște crengi sub pod care păreau să încadreze bine castelul, am zis ”Hai să fie!” și am luat-o la vale pe niște pietre de pe malul râului, doar ca să fac fotografia respectivă (pe care o vedeți mai jos, împreună cu alte cadre făcute de pe acest mal al râului).

Ce vreau să vă mai spun și ni s-a părut interesant și amuzant este că odată ajunși pe malul de pe care am fotografiat castelul, un cârd de rațe a început să zburde către noi. Bine, erau un soi ciudat de rațe, iar sunetele pe care le scoteau semănau mai degrabă a pui, dar ele păreau rațe în toată regula. Fiind atât de interesante, nu puteam să nu le fotografiez și pe ele.

I win! I win!

Ulterior, câteva zile mai târziu, eram acasă în fața calculatorului și scriam această postare și am dat un search pe google ”rață maro cu petic maro la ochi” (brown duck brown eye patch, mai exact, pentru că în engleză rezultatele sunt mai bune) și am aflat că rațele de mai sus sunt de fapt gâște de Nil, așa că am mai învățat un lucru nou din călătoria asta!

Deși inițial am zis că vrem să mai stăm până când se înserează pentru a fotografia castelul cu lumini (pentru că seara se aprind lumini la castel!), am hotărât că revenim altă dată, pe timp de vară, deoarece era deja frig și ne gândeam să nu ne prindă nici ploaia (iar pe drumul înapoi spre casă ne-a prins o ploaie puternică pe autostradă).

Ca și concluzie și părere personală la final de călătorie de o zi, Cochem este un oraș micuț, dar primitor (nu v-am zis că au o grămadă de vinoteci???), cu străzi animate, cu peisaje pitorești și plin de culoare, iar castelul este mult mai impresionant decât pare de la distanță. Am zis că o să revenim la el și sper să reușim ca data viitoare să stăm măcar o zi în plus (trebuie să ne dăm mari cunoscători de vin și trebuie să fotografiem castelul seara).

P.S. În ciuda faptului că Diana a făcut mișto de mine că gâfâi și că nu am condiție fizică (de la făcut mâncare nu se face condiție fizică, ascultați la mine!!!), am făcut toată plimbarea fără să mă plâng (bine, poate un pic, dar nu am exagerat) că trebuie să urc sau că ne plimbăm prea mult. Sâc.