Daytrip – oraș, mare și castel – sau cum să trăiești fără griji

În ultima excursie am învățat un lucru foarte important: întotdeauna să verific bateriile de la cameră și să avem actele cu noi când ne întoarcem acasă. În această excursie am învățat un alt lucru, mult mai important: în fiecare excursie o să înveți lucruri noi care îți vor fi foarte utile. Dar până ajung eu la ce am învățat, să încep cu începutul.

Când am făcut rezervarea la hotel nu ne-am uitat dacă avem nevoie de test negativ COVID sau să fim vaccinați complet. Ne-am amintit cu doar câteva zile înainte că POATE ar fi bine să verificăm și asta. După o verificare pe booking și un mesaj la hotel, răspunsul a fost că da, avem nevoie fie de vaccin (ambele doze), fie de un test negativ (rapid sau PCR).  Așa se face că după o scurtă vizită la un oficiu poștal de unde am ridicat un colet venit ziua precedentă, dar pe care l-am ratat pentru că nu am fost acasă, dimineața de vineri ne-a găsit la unul din cele 2 centre de testare rapidă din orașul nostru. Pentru că știu că sunteți super entuziasmați să citiți texte kilometrice în postările mele de pe blog, vă las varianta scurtă: am intrat, am așteptat, am completat, semnat, primit băț în adâncurile nării mele stângi, așteptat, primit rezultat negativ, urcat înapoi în mașină și plecat fericiți spre destinație.

Câteva ore mai târziu, o pauză la Mc pentru cafeaua Dianei care s-a transformat în pauză de mâncare pentru mine (ce dor îmi era de un McTasty) și câteva sute de kilometri parcurși prin ploaie și soare, ne regăseam în preajma hotelului, nu foarte departe de centrul orașului, încercând să îmi dau seama cum aș putea eu să ajung la parcarea hotelului și unde se află ea de fapt. Datorită ochiului agil al Dianei, ne-am dat seama după doar 2 ocoliri ale locației.

Am scos câinele, pisica, purceii, dulapul, șifonierul și masa de bucătărie din portbagaj, pentru că atât de mare pare bagajul nostru când plecăm undeva pentru 3 zile, și ne-am îndreptat spre recepție. Hotelul la care am stat se numește Arthotel ANA Amber. Noi ne-am făcut rezervarea în prima jumătate a lunii iunie și Diana era puțin ezitantă pentru că pe pagina de booking nu erau foarte multe poze și erau și mai puține reviews pentru locație. După o scurtă cercetare am descoperit că hotelul era deschis abia din luna mai și acesta era motivul. Bine, de fapt Diana era ezitantă pentru că prețul era mult mai mic comparativ cu alte locații mai îndepărtate de centru și nu la fel de bune. Anyway, odată ajunși acolo am mers la check-in. Am dat datele de care aveau nevoie, testele negative și totul a fost în regulă. Ajunși în cameră am rămas surprinși de cât de bine arată camera, de curățenie, de televizorul imens și de vederea drăguță către Unterwarnow, râul pe ale cărui coaste este situat orașul Rostock. Bine, vederea este puțin obstrucționată de un alt hotel (cel puțin asta bănuiesc eu că va fi) în construcție din proximitate, dar cine se mai uită la asta?

Lângă apă se mănâncă pește?

Ne-am schimbat și ne-am pregătit să pornim pe jos spre restaurantul la care avem rezervare. Doar era ziua Dianei și am vrut să ne bucurăm de o masă bună la un restaurant care speram să fie bun. După 20 de minute de plimbare, mare parte pe malul râului, am ajuns acolo. Am avut norocul să fie o masă disponibilă pe terasă, la doar câțiva metri de râu, așa că am putut să ne bucurăm și de priveliște. După ce am aruncat ochii prin meniu, ne-am gândit că trebuie să îi mai aruncăm de câteva ori până ce reușim să hotărâm ce comandăm, așa că am început cu băuturile: un Hugo pentru Diana, mai de prințese, și o bere neagră pentru mine, mai de omul peșterilor. După alte câteva minute bune de studiu, i-am spus Dianei că poate să aleagă ea și pentru mine ce ar vrea să guste. A rămas ca după ce ne vom servi mâncarea să comandăm și desert.

În fotografia din dreapta puteți observa un cadru strâmb cu paharul de Hugo și mici fragmente de Diana.

Dacă tot ne-au venit băuturile, iar afară soarele cobora tot mai mult, Diana a zis că arată foarte bine apusul și vrea să îmi facă poză cu apusul în spate. Așa s-a născut ceea ce eu numesc, iar voi puteți vedea în fotografia din stânga, ”Vai ce bună e berea asta omg. Bine că nu am venit aici cu mașina că o mai conducea vreun pește din râu înapoi”.

Și pentru că eu aveam poze la apus, nu se putea să nu îi fac și Dianei. Așa s-a născut o altă fotografie măiastră, cea din dreapta, intitulată ”Mai bine țin cu pumnul de pahar că dacă termină berea, îl bea și pe ăsta și mai și costă o grămadă de bani”. 😂

Bine, bine. Gata cu glumele mele de mare comediant. Revenim la lucruri serioase. Nu știu cât de mult a durat până când a ajuns mâncarea, dar nu cred să fi fost mai mult de 20-25 de minute. Destul timp cât să vorbim despre ce vrem să mai facem după. Iar când a venit mâncarea… Lo and behold! Am fost plăcut surprinși de plating, mai ales la farfuria Dianei care arăta într-un mare fel.

Alegerea principală a Dianei, ceea ce se vede în fotografia din stânga, a fost File de somon Teriyaki, legume curry, pachețele cu Kimchi și quinoa, iar în alegerea secundară, adică fotografia din dreapta, mix de file de pește cu sos de arpagic și cartofi copți și rumeniți. Eu nu sunt fan pește. Ai mei au încercat în nenumărate rânduri să mă convingă să mănânc, dar pur și simplu mereu ziceam pas. Dar acum fiind într-un oraș aproape de mare cu multe restaurante cu specific pescăresc, am zis că trebuie totuși să încercăm niște preparate cu pește.

Și nici nu știu cum pot să vă descriu încât să înțelegeți cât de bune au putut să fie ambele preparate. Acum peștele ca pește, că era fantastic, dar cartofii din farfuria mea erau pur și simplu demențiali. Aș putea să mănânc în fiecare zi pește dacă ar avea același gust de fiecare dată. Dar acum era special, pentru că ziua Dianei era o zi specială și probabil că și asta a avut un efect asupra percepției noastre asupra mâncării. În orice caz: 10/10.

Dacă mai ajungem în Rostock, 100% mai vizităm acest restaurant și încercăm și alte preparate.

Cum eram eu între mușcături, ba în farfuria mea, ba în farfuria Dianei, doamna chelneriță a trecut pe lângă noi și a văzut că paharul meu de bere era aproape gol și m-a întrebat dacă mai vreau unul. Eu, panicat, cu gura plină și cu furculița și mai plină, am dat din cap că da, cu Diana în fața mea râzând de imaginea care se desfășura în fața ei. La finalul mesei mai lipsea să iau o felie de pâine, să șterg bine tot ce a rămas pe farfurie, să mănânc și să mă bat cu palma peste burtă să zic ”No, o fost bun!”. Am păstrat asta doar ca o trăire emoțională interioară.

Bine, dar știm cu toții că după ce mănânci mâncarea trebuie să mănânci și ceva dulce. Adică unde ați văzut voi cină aniversară fără desert? Nu există așa ceva. E adevărat că noi începusem cu desert de dimineață, doar îi făcusem tort Dianei acasă, dar tot trebuia încă o bucățică de ceva dulce și acum.

Am cerut iar meniurile și am început să ne chiorâm la ele. Diana se uita și mă întreba pe mine ce îmi iau. Era sigură că o să îmi iau Creme Brulee, dar nu mă atrăgea ideea. Mi-a făcut cu ochiul un desert mai simplu și mai fresh: salată de căpșuni, cremă de vanilie și înghețată de frișcă. Diana a mers pe ceva ce i se părea ei mai bun decât ce mi-am luat eu și se laudă și acum că al ei a fost mai bun decât al meu. Da, normal că a fost. A ales un cheesecake San Sebastian, care, după ce a ajuns la masă, mi-am dat seama că aduce foarte mult cu Basque Cheesecake, pe care am tot zis că trebuie să îl încerc și eu cândva și cu ocazia asta îl pun mai sus pe listă. Desertul Dianei a avut și un sos de prune și înghețată de fructul pasiunii. Platingul a fost și acum la același nivel ca și la mâncare, iar gustul nu s-a lăsat nici el mai prejos.

În imaginile de mai jos puteți vedea cum arată zona în care se află restaurantul, la apus. Tot aici vreau să adaug și numele restaurantului, pe care am uitat să îl notez mai înainte și mi-am zis că o notă e la fel de bună pentru a face asta: Borwin – Hafenrestaurant.

Apusurile sunt mai frumoase în doi

Am terminat și ultimele mușcături de desert, am mai stat câteva minute, după care am hotărât că ar fi inspirat să cerem nota și să savurăm apusul care se reflecta minunat în apă la doar câțiva pași de noi. Ne-am plimbat pe marginea râului și priveam numeroasele cupluri care savurau apusul în conversații lângă o sticlă de vin.

După ce am făcut o scurtă plimbare până în capătul… capătul zonei, să îi zicem, am luat-o pe jos spre centru. Străzile pietonale sunt largi și centrul e plin de terase, dar prea puțini oameni. Nu înțelegeam de ce nu sunt mai animate într-o seară de vineri. Am aflat asta mai târziu, când ne-am apropiat iar de marginea râului și în parcările din apropiere, precum și pe mal, sute de oameni stăteau în grupuri. Unii se adunau lângă mașini și ascultau muzică, alții își savurau băuturile pe mal, în timp ce restul stăteau de vorbă la terase.

Pentru că eram puțin obosiți și am decis dinainte că ziua următoare MERGEM LA MARE și implicit la plajă, am zis că nu lungim foarte mult plimbarea. Bine, ne-am dat în roată, dar nu am lungit-o mai mult de atât. Am luat-o la pas înapoi spre hotel. Hotel unde Diana se bucura că o să poată să își ia cafea de dimineață de la aparatul de cafea de la recepție.

Și l-am văzut pe Fritz, primar de Timișoara, la televiziunea nemțească! That was unexpected.

Dar gata cu vorba pe azi. E târziu și mâine ne trezim devreme să mergem la bronzat. Asta dacă ține vremea cu noi și nu se gândește cumva să înceapă vreo ploaie spontană care să strice planurile Dianei.

Liberă la mare, stau cu tine la soare

E 7 dimineața și mă trezesc orbit de lumina puternică a soarelui care străbate prin geamul care doar ce a fost descoperit de Diana pentru că nu tre să dorm prea mult pentru că am zis că mergem de dimineață la mare și e deja dimineață, ce nu înțelegi?

După vreo jumătate de oră în care am fost morocănos că am fost trezit, ne-am îmbrăcat și am coborât să luăm cafea după care ne-am pregătit lucrurile pentru plajă. Am intrat la Edeka de vis-a-vis, ne-am cumpărat mâncare pentru ”picnicul de la plajă” pe care urma să îl facem, am urcat în mașină cu merindele și AM PORNIT SPRE MARE! Partea foarte faină a fost că erau doar 15-20 km de la hotel până la mare, așa că 20 de minute mai târziu eram parcați și deja simțeam briza mării.

Pe faleză era semipustiu. Ne gândeam noi ”oare de ce nu o fi nimeni aici la ora 9 dimineața?” Pentru noi nu era o problemă. Ne-am gândit că avem mai multă plajă pentru noi. Am întins chestia de plajă pe care se stă și i-am zis Dianei să meargă ea prima să vadă cum e apa, dacă vrea. S-a întors repede înapoi și a zis că e rece apa și ea nu intră, mai ales că e și înnorat, e răcoare și bate vântul. Mi-am dat jos tricoul, șlapii i-am dat din mers, și am început să alerg ca un Aquaman înspre mare. Ulterior mi-a arătat Diana un copil mai plinuț care alerga spre mare și mi-a zis ”Uite, așa arătai tu, doar că versiunea adultă”. Ce am înțeles eu a fost că arătam ca un div cu pletele tunse ce nu flutură în vânt care se aruncă în mare. Pentru că nu am vrut doar să bag piciorușele în apă, am zis că mă duc cu totul înainte. Și așa am făcut. Dacă în primele 2-3 secunde mi s-a părut că apa e rece, senzația a dispărut imediat și mă simțeam în elementul meu. După o bălăceală de câteva minute, m-am întors înapoi pe plajă și m-am întins pe prosop lângă Diana. Când soarele a început să iasă dintre nori și-a făcut și Diana curaj și a mers în apă și CULMEA! SENZAȚIONAL! NU O SĂ CREZI CE S-A ÎNTÂMPLAT! Apa nu mai era rece. Such wow, very wow.

Treptat au început să apară tot mai mulți oameni care își scoteau paravanele și corturile și se instalau pe plajă de zici că erau în camping. ”Hăhă, ce fraieri. Uite că au venit cu toată casa după ei”, râdeam eu în minte. Revenim aici puțin mai târziu.

Far, încă un far, mai un far…

Pentru că începusem să mă plictisesc de stat pe plajă și pentru că am zis că iau aparatul să fac și niște poze, am luat tricoul pe mine și am început să mă plimb pe faleză și prin împrejurimi să fac poze. Diana s-a mai dat cu niște cremă de soare, cu care m-a dat și pe mine de fiecare dată când ieșeam din apă, și a zis că stă să se bronzeze.

Dacă atunci când am ajuns faleza era goală, acum era plină de oameni. Văzusem dinainte că farul este una din atracțiile orașului, așa că nu puteam să nu merg să îl fotografiez și eu. Am luat-o la pas, cu soarele în față, și m-am plimbat printre mulțimile de oameni. După aproape o oră, o oră și ceva am luat-o înapoi spre locul nostru de pe plajă și Diana mă întreba de ce nu îi răspund la telefon. Păi dacă eu eram atent să fac poze, nu la telefonul din buzunar?

Când am plecat de pe plajă vedeam deja că sunt complet roșu și simțeam un anumit discomfort. Mai țineți minte când vă ziceam că restul oamenilor veneau cu cortul și paravanul? Și că eu râdeam în minte? Mă credeți că puteam să îi aud cum râd în gând de mine că eram ca un crevete proaspăt scos din uleiul încins?

Am urcat în mașină și am pornit înapoi spre hotel. Odată ajunși acolo, am făcut duș și pentru că eram încă obosit de dimineață, am zis că musai să mă întind puțin înainte să ieșim.

Well, totul a fost bine și frumos până când a trebuit să mă ridic din pat. Simțeam cum arde pielea pe mine și ăia de pe plajă râd pe cârca mea. Am îmbrăcat cămașa, pantalonii scurți, prințesa s-a aranjat și ea și am luat-o iar la plimbare prin oraș spre un alt restaurant aflat tot pe malul râului. Dacă eu credeam că înainte mă ustura pielea, când pielea mea arsă a avut contact cu soarele puteam să simt săgeți de foc ce îmi înțeapă pulpițele mele delicate dă div, mânca-m-ar mama pe mine. Ce vreau eu să vă zic aici, înainte să continui povestea. Faceți bine și luați-vă cort și paravan de soare. Și luați-vă cremă de soare cu factor de protecție 1000 sau 1 milion dacă găsiți. Mai ales dacă sunteți albi ca zăpada, așa cum sunt eu. Altfel o să blestemați ziua în care v-o trebuit să mergeți la plajă.

Revenind. Cu mici frisoane, o ușoară durere de cap și o senzație fină de greață, simptome clare că merit diplomă pentru că am stat toată ziua cu capul în soare și am făcut cel mai probabil insolație, ne îndreptam ușor spre restaurant. În seara aceasta am optat pentru un restaurant cu specific grecesc, Der Grieche pe numele lui (în traducere – Grecul).

Pentru că toate mesele aveau semn cu ”Rezervat”, Diana a întrebat dacă putem să primim o masă și a dat de un chelner mai mult sau mai puțin supărat, dar care totuși ne-a trimis la o masă, spunându-i Dianei că oricum o să dureze cel puțin o oră până când vom primi mâncarea pentru că sunt foarte multe comenzi.

Diana nu este genul de persoană care să aibă răbdare după mâncare atunci când îi este foame, așa că am încercat să ne distragem atenția cu apusul sau, în cazul ei, cu privitul la alte mese și datul cu părerea că ”Dar ăia o venit după noi și uite că primesc. Tre să văd noi de ce nu primim” însoțit de al meu ”Hai, te rog, să nu primim mâncare cu salivă”. Am primit cocktailurile, non-alcoolice în seara asta, și sticla de apă și ne-am destins puțin.

După aproape 50 de minute au venit și farfuriile cu mâncare. Prima dată ale Dianei, care și-a comandat halloumi pane și încă o chestie pe care nu mi-o amintesc acum. Se uita la ele salivând și îmi zicea ”Nu, lasă că aștept să vină și a ta și mâncăm împreună”, iar eu o încurajam ”Mănâncă. Știu că îți e foame!”, iar ea răspundea ”Na bine, doar gust” și gusta furculiță după furculiță după furculiță după… Ați prins ideea. După câteva minute a venit și al meu gyros cu ciuperci și cașcaval. Yum!

La fel ca în seara precedentă, și astăzi am avut parte de un apus pe cinste. Spre deosebire de seara precedentă, totuși, pielea noastră roșie ne făcea să simțim că temperatura de afară era mai rece, așa că am luat-o spre hotel în paso doble, tremurând ca două sardine rămase pe fundul conservei în frigider.

O viață fără griji

Dimineața următoare ne-am trezit aproape la fel de devreme. Cumva reușisem să dorm deși pielea mă ustura și era super deranjant. Crema de după soare nu m-a ajutat prea mult. În momentele respective eu îmi doream o cremă minune care te vindecă de arsuri solare după doar o aplicare. Din păcate așa ceva nu există, iar eu scriu încercând să nu mă scarpin, pentru că pe lângă faptul că mă ustură pielea, de două zile mă și mănâncă. Eu dacă fac varicelă, am pus-o.

După ce Diana și-a băut cafeaua și după ce ne-am strâns toate lucrurile, am făcut check-out și am pornit din nou la drum. Pentru că nu simțeam că mai avem nimic interesant de văzut în Rostock și pentru că noi încă vrem să găsim castelul Dianei, am zis că în drum spre casă facem un foarte mic detur și vizităm un castel pe care Diana l-a găsit.

Castelul cu pricina se numește Sanssouci și este în orașul Potsdam care se află la câțiva km în sud-vestul Berlinului. Deci dacă vreodată călătoriți în Berlin și vreți să vedeți ceva frumos, luați S-Bahn până în Potsdam și vizitați!

Sanssouci, tradus din franceză, înseamnă ”fără griji”, un adevărat laitmotiv al acestei locații. Acest castel a fost al lui Frederick al II-lea al Prusiei. Dacă vă întrebați de ce i-a pus acest nume, o scurtă… Pardon. O vizită de câteva ore, preferabil jumătate de zi, vă va lămuri în legătură cu numele. Așa cum puteți citi și pe site-ul locației, castelul Sanssouci era locația preferată a regelui, această reședință de vară fiind pentru el un adevărat refugiu în vremurile dificile.

Pentru că spatele meu ardea încontinuu, am hotărât să mă limitez la doar două obiective, ceea ce a fost foarte frustrant pentru mine odată ce am ajuns să ne plimbăm pe teritoriul acestei reședințe. Dar vă las cuvintele Dianei legat de această locație ”Băi, dar ăștia chiar nu au avut nici o grijă aici. Ce să te mai stresezi cu așa împrejurimi?”

Grădinile, castelul vechi și cel nou, casa chineză, hipodromul, orangeria sunt doar câteva din minunatele atracții pe care le oferă. Și așa cum v-am spus mai devreme: o zi nu pare de ajuns să te bucuri de tot ce poate oferi această locație.

Noi ne-am promis că o să revenim să vizităm locația și facem și mai multe poze. Preferabil fără să fim arși de soare în prealabil.

P.S. Pentru că nu vreau să vă las fără învățătura din această excursie: dacă știți că stați mult timp în soare – folosiți cremă de protecție, purtați ochelari de soare și pălărie de soare. Pentru mai multe sfaturi despre cum să vă protejați de soare consultați un dermatolog sau surse de încredere de la care puteți obține informații în această privință.