Salut!

Eu sunt Dragoș, dar prietenii îmi spun ”Când îmi faci și mie poze?” sau ”Pe mine când mă chemi să gust deserturile pe care le tot faci?”

Ce este ”Desertcoteca”?

E un blog cu și despre deserturi. Să spun mai multe despre asta? Prefer să o arăt, așa că stai prin preajmă și o să încerc să te surprind.

Cine sunt eu?

O să fiu sincer: mereu mi-a fost greu să mă descriu. Nu pentru că nu m-aș cunoaște, ci pentru că sunt atât de multe lucruri pe care le-aș spune despre mine și nu știu de unde să încep sau ce să spun.

Dar hai să ne limităm la obiectul blogului.

Fotografie 1.1

Încep scurt cu fotografia, pentru că procesul creațional al unui desert începe din momentul în care hotărăsc ce desert vreau să fac, continuă la magazin, apoi în bucătărie, apoi în spatele aparatului și la final în fața laptopului, când scriu acele rânduri introductive în legătură cu desertul, iar apoi rețeta.

Cum am copilărit cu aparatul foto în mână în Paris și Berlin. Not!

Pentru că nu sunt un snob care o să zică ”Am început să fac primele poze când împlinisem 2 ani. Tata avea un atelier de fotografie în mijlocul Parisului și mergeam în fiecare săptămână cu el la fashion show-uri în întreaga Europa”, îți spun exact cum e: nu am văzut fotografia ca pe o ocupație care să îmi stârnească interesul, ci a fost mai degrabă ceva întâmplător. Am fost curios mai degrabă de Photoshop și de editare foto decât de fotografie în sine. Primele mele fotografii cu un aparat profi sunt doar un landmark pentru mine. Unul care îmi arată cât de mult am reușit să cresc în cei 7 ani de când am ales acest drum. Nu, fotografia nu este un job pentru mine. Fără să mă întind mai mult, dacă ești curios mă găsești aici (click pe ”aici”) cu mai multe fotografii.

Dragoste la prima mușcătură

Iar dacă vorbim despre bucătărie, aici încep cu clișeul ”Am crescut lângă mama, care e cel mai mișto și cel mai tare bucătar din lume!” Dacă o să ai vreodată ocazia să guști mâncarea ei, o să înțelegi de ce spun asta și o să îmi dai dreptate. Atunci când crești lângă o persoană care pune atâta pasiune și suflet în mâncare așa cum face ea, nu ai cum să nu privești mâncarea cu alți ochi. Eu am făcut-o mai mereu cu ochi înfometați.

Dar nu despre asta e vorba aici. În secolul 21 (XXI pentru cei care cunosc cifrele romane) cea mai mare parte dintre noi suntem prezenți în social media, iar bucătarii și patiserii au și ei o mult mai largă deschidere când vine vorba de prezentarea muncii lor.

Dacă în fotografie nu am un idol sau vreun personaj pe care să îl admir la modul superlativ (hai să zicem că Yousuf Karsh e printre fotografii cu care aș ieși la o bere, dintre cei care nu sunt în viață, iar Max Vadukul dintre cei care încă trăiesc), în bucătărie treaba stă altfel. Visez cu ochii deschiși la ziua în care voi ajunge în Modena, la Osteria Francescana, să mănânc minunile lui Massimo Bottura. Până atunci mă rezum la documentarele de pe Netflix și la cartea lui ”Never trust a skinny italian chef”.

Deznodământ, ca la orele de română

Fără deznodământ. Doar deserturi bune (pe premisa că dacă încerc un desert și mie nu îmi place cum a ieșit, nu o să îți spun să îl faci!).

Spor la desertcotecit!